Dupa vara aceea plina de culoare de aerul Mediteranei, m-am intors cu gandul sa-mi termin scoala, sa-mi dau licenta. Un an mai tarziu eram absolvent, cu posibilitatea unei burse la ”Centrul de Cercetatari Umaniste din Venetia” – o experienta unica ce avea sa se transforme continu, insa pentru mult timp aveam sa traiesc la marginea realului, contempland Domurile Venetiei pe culoarele inguste care ma duceau spre zona cealalta… Ziua prin multimea de turisti in mirosul sarat de mare sau de transpiratie, noaptea ca o fantoma nu ma mai saturam de umblat, eram fascinat, eram pe alta lume; San Marco, Palatul Dogilor, Galeriile Academiei ca sa ma refer doar la cateva centre de interes cultural ce te marcheaza pentru totdeauna, si nu stiu sigur ce ”functii ale educatiei s-au produs in mine” pentru ca aveam sa ma dezmeticesc mai tarziu, intr-un alt moment. Da ! -Venetia m-a surprins in fiecare zi. Noaptea nu visam pentru ca eram epuizat de parca luam cu mine istoria Venetiei, aveam un somn dintr-o bucata; ma sculam in aceiasi pozitie in care cadeam, dar proaspat si bucuros s-o iau de la cap. Dupa prima zi de ploaie plecam spre Carrara sa vad bienala de sculptura de care auzisem vorbindu-se pe hol si chiar vazusem niste afise pe undeva. In tren era cald, afara era cald si eu vorbeam in gand o italiana curioasa, inventata intr-o luna, erau deja un sir de expresii uzuale si cuvinte cu care faceam experimente mai mult sau mai putin logice pentru a ma putea exprima, insa repede am reusit sa folosec sau sa transform expresia incorecta in forma de stil iar impactul era distractiv . In ”Piazza Grande” de piatra pe pavajul de piatra erau albe imense sculpturi mari de piatra, si era cald, era Carrara si era august. Lucrarile erau expuse in piata, pe strazi, pe un traseu discret din centrul istoric al orasului ce trecea prin fata Accademiei de Belle-Arti, pe vialle Roma, interesant. Am remarcat cateva piese pe care m-am intors sa le revad, sa-mi verific simturile: pe cel al discernamantului si memoria, astea doua erau instabile poate pentru ca eram bombardat de multa informatie, sau poate de la caldura sau pentru ca insistam sa vorbesc intr-o limba pe care n-o mai intelegeam nici eu in dialog cu oamenii din localitate -era zona, era dialectul, era ceva in sunetul si catenta muzicala a expresiei care ma deruta. Asa e Italia am descoperit apoi, ca toate provinciile pana la Garibaldi in autonomia lor au pastrat si perpetuat valorile si limba, lucru care ar fi trebuit sa-l stiu dar m-a surprins si dupa l-am dedus. Mi-a placut atat de mult Carrara ca am ramas 3 ani student, am cunoscut oameni ca mine din alte tari, am fumat din alea, am baut vin la cutie, am dormit pe plaja, si am remarcat ca cerul e deosebit in partea aceea, era mai colorat – il stiam din picturi. Pietrasanta era la cativa kilometri ! Cu un ”motoraccio”, o specie de motoreta faceam inainte si-napoi dimineata si seara. Lucram, lucram la marmura… ”facevo sbozzatore” intr-un atelier de pietrarie unde piesele reprezentau in mare parte reproduceri de sculptura clasica intalnite prin muzee, domuri sau piete. Nicola Stagetti un tip de varsta mea preluase de curand afacerea de familie de la tatal sau si la intrebarea mea, daca are nevoie de o mana de ajutor in atelier, mi-a raspuns ca chiar de doua!  …Degrosam blocul de marmura pana sculptura avea sa fie o placere, usor neterminata in stadiul in care poti spune -e aproape gata. Acest stadiu pastreaza din prospetimea initiala si tine in loc emotia ca pe o respiratie neterminata, e gandul care ma trimite la Nichita spunand ca Michelangelo s-ar fi semnat pe panglica Madonnei s-o faca imperfecta, s-o opreasca sa nu se ridice la cer. Eram zapacit de bucurie mereu inconjurat de sculptura clasica din istoria artei invatata la scoala, lucram in marmura ca-n istoria artei iar seara in barul dela Porta a Lucca aveam sa aflu de la Gi di ‘Stio ca Henry Moore a fost printre primi artisti care venise prin anii ’60 la Pietrasanta sa-si faca lucrarile in marmura la atelierul lui Sem, el insusi lucrase la boxerul lui Messina. De atunci pe la Pietrasanta trec multi artisti, F. Bottero, I.Mitoraj, Finotti, Vanggi, Kan Yasuda,…si nu trebuie sa te miri daca intr-o dimineata insorita de primavara la cafeneaua din colt, la masa alaturata se aseaza Gina Lollobrigida cu ochelari mari de soare si blana si cappuccino -sculptor de care sigur nu stiai ! -Au trecut deja zece ani…!